Adesea, gandurile ma impresoara in momente de cumpana, in clipe in care sufletul mi-e ingenunchiat si nu mai am forta de a gandi. In astfel de momente apar intrebarile, cele mai grele, cele mai reci si mai solitare dintre ele. Se nasc din pustietatea inimii, din neputinta mintii, din obscuritatea fiintei tale. Nu sti ca ele sunt acolo, decat in momentul in care ele vor sa iasa si sa te inunde cu goluri imense de semne de intrebare. Cum de ai ajuns intr-un astfel de moment ? Cum ti-ai permis sa decazi , cum ai putut sa alegi atat de gresit ? Cum de esti singura in incercarea aceasta ? Cum de nu ai vazut ce se intampla cu adevarat in viata ta pana ce nu a fost prea tarziu ? Unde vei ajunge de aici ? Ce vei face mai departe cu viata ta ? Sunt doar unele intrebari care iti strapung dureros si chinuitor gandurile. Sunt poate cele mai usoare din ele dar fiindca nu ai un raspuns cu adevarat ajung sa te tulbure. Intr-un astfel de moment ma aflu eu. La rascruce de drumuri in viata mea. La capat de strada . Semaforul este rosu iar eu sunt haituita pur si simplu de trecut, de greseli, de regrete. As vrea sa trec in fuga strada dar mi-e teama de lumina rosie ce palpaie strident in fata mea. Mi-e teama ca daca am sa fac si un singur pas o sa fiu lovita, calcata, aruncata la mii de metri distanta ca pe un corp inert, lipsit de viata si nimeni nu o verifice daca mai traiesc sau nu. Aceasta este problema lumii acesteia. Ca suntem prea ocupati sau prea inconstienti ca la un moment dat o sa avem nevoie de cineva in vietile noastre, nu ca sa ne ajute ci ca sa ne ofere sprijin, caldura si intelegere. Daca as fi avut o asemenea persoana acum, nu mi-ar mai fi teama sa trec strada. Nu mi-ar mai fi teama ca de partea cealalta nu va fi nimeni care sa-mi simta lipsa, ca nu va veni nimeni care sa-mi intinda mana , ca voi singura si abandonata. Strada este pustie. Intunericul se simte ca un parfum binecunoscut care ia amploare. Ii simt aroma, gustul, forta, desertaciunea. Imi simt trecutul cum imi sufla in ceafa sub forma de aer rece , fantomatic, umed si mult prea tulburator. Imi ingheata sufletul, imi cuprinde inima si imi impresoara fiinta intr-un val invizibil de gheata si singuratate. Imi trece prin minte intr-un mod fulgerator toate momente importante din viata mea, toate deciziile gresite, toate problemele carora nu am reusit sa le fac fata. Revin cu puterea unei furtuni de mari proportii si ma zguduie din temelii, asemeni unei cabanute in mijlocul pustietatii. Ma declar pierduta. Goala pe dinauntru. Bolnava de atatea incercari. Dar, niciodata invinsa. Am ales intotdeauna fuga, am ales intotdeauna indiferenta, am ales lasitatea. Nu am nici un motiv pentru asta, nu am nici o scuza, trecutul sta ca dovada a nenumaratelor greseli comise. Am ranit oameni, am mintit, am inselat, am fost ca o escroaca a propriei vieti. Nu e de mirare ca am ajuns intr-un astfel de moment, desi nu ma asteptam ca va exista cu adevarat o astfel de clipa . O clipa care te aduce fata in fata cu trecutul. Dar si cu prezentul. O clipa in care poti vedea adevarul fara sa ai nevoie de ochelari speciali. O clipa menita sa te faca sa decizi. Vei trece strada sau vei ramane sa lupti ? Intrebari. Intreaga viata se rezuma la asta. Ce voi alege ? Nu stiu inca… Si totusi nu am de ales. Luminita rosie inca mai clipoceste strident amintindu-mi unde sunt. In spate inca mai simt raceala trecutului. De ce trebuie sa fie atat de greu ? De complicat ? De neinteles ? De ce trebuie sa fiu aici, in mijlocul atator intrebari fara raspuns, in mijlocul pustietatii , in epicentrul tuturor adevărurilor ? .......Intrebari. Si decizii. Si eu in mijlocul tuturor.
