Am invatat din greseli ..........

    Intotdeauna am cautat sa invatat cate ceva din greselile comise. Ba chiar m-am rezumat si la greselile altora. De multe ori nu faceam un lucru sau nu luam o decizie din cauza ca rezona cu ceea ce i se intamplase unei prietene sau unei colege de servici. Pentru un timp foarte lung , mi-a fost teama sa fac propriile greseli, mi-a fost teama sa nu dezamagesc persoane dragi mie, si am stat undeva in umbra, cu urechile ciulite la altii. Eram convinsa ca daca respect toate acestea viata mea avea sa fie nu numai perfecta dar si fericita. Si am continuat sa evit sa fac greseli. In timp ce prietena mea cea mai buna imi destainuia cu lacrimi in ochi ca s-a despartit de iubitul ei din cauza geloziei, eu ma departam tot mai mult de iubitul meu dorind sa-i las libertate absoluta, nestiind ca el se simtea foarte bine asa cum era relatia noastra. La cateva saptamani dupa , am avut o discutie foarte serioasa pe tema libertatii si a dedus ca eu nu-l mai iubesc, ca relatia noastra s-a schimbat. Si exemplele pot continua. La serviciu am tacut atunci cand nu trebuia sa o fac, acasa am facut pe indiferenta atunci cand trebuia sa daruiesc si mai multa dragoste, in relatiile cu colegii m-am transformat intr-o persoana glaciala cand tot ce trebuia sa fac era sa le arat sprijinul si prietenia mea. Intotdeauna am cautat calea de mijloc, calea spre fericire. Nu am gasit-o . Daca o voi gasii vreodata ? Cu siguranta.Oamenii dezamagesc. Familia ne produce suferinta. Iubitul se desparte de noi. Divortam. Toate acestea fac parte din viata noastra. Ele sunt greselile care duc la formarea experientei. Ele sunt lectiile de zi cu zi. Important este de retinut faptul ca greseala altora nu devine greseala noastra . Sau in orice caz nu de fiecare data. E timpul sa faci greseli. Propriile tale greseli. E timpul sa inveti din ele. E timpul sa capeti ceva experienta. E timpul ca problemele sa nu te mai sperie ci sa-ti dea curajul de a merge mai departe. E timpul sa indraznesti sa faci alegeri indraznete. Sa te pui pe primul plan si sa nu te lasi pana nu iti vezi visul indeplinit. E foarte greu dar nu imposibil. E timpul sa te maturizezi. 

Puncte de suspensie........

   Nu am stiut niciodata care este momentul perfect pentru un nou capitol din viata mea. Am procedat intotdeauna dupa reguli nescrise, dupa sentimente si dupa starea mea interioara. Am rupt relatii cu oameni nepotriviti, am iertat pe cei care meritau o a doua sansa, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decat nelinisti, am incetat sa mai cred in iluzii. Am simtit nepotrivirea, am simtit rautatea si egoismul, am cunoscut dezamagirea si regretul, am intalnit tot felul de oameni care au sapat adanc in sufletul meu. Pe unii dintre ei inima ii recunoaste doar dupa urmele pasilor lasati in urma, ca o adiere binefacatoare, ca un vant racoros de vara timpurie. Pe altii insa inima nu-i recunoaste , ei raman fantasmele mintii, iluzii ale trecutului si ale erorilor. Nu am mers in viata pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am stiu cum sa o fac si nimeni nu m-a invatat. Am ales in schimb sa merg pe o poteca laturalnica, nevazuta, necunoscuta ,infricosatoare. Am luat decizii gresite si m-am ales cu rani. Insa intotdeauna m-am ridicat. Intotdeauna am riscat , dar nu intotdeauna am castigat. Am cumulat experienta, am adunat si am scazut fiecare capitol al vietii mele, am cernut in sita timpului fiecare pas gresit, fiecare temere sau emotie care m-au adus mai aproape sau mai departe de telul meu. Am crezut ca am in minte un scop precis dar mi-am dat seama mai tarziu ca sunt persoana contrastelor. Am fost atrasa ca fiecare om de stralucirea banilor crezand ca ei aduc fericirea si implinirea. Am fost descumpanita in momentul in care am realizat ca m-am pierdut pe mine insami in cautarea mea mea absurda dupa succes, bogatie si prestigiu. Am invatat si am luptat rand pe rand cu viata, cu mine, cu necunoscutul, m-am tarat si am implorat indurare in clipele cele mai grele, m-am zbatut sa ies cu bine din panza de paianjen pe care eu insumi o tesusem in jurul meu. Am tras atatea linii, am pus atatea puncte incat nici eu nu stiam de unde incepe un nou fragment al vietii mele si unde se termină el. Viata mea ajunsese la stadiul de virgula, punct, virgula , puncte de suspensie, o noua pagina. Aveam atat de multe pagini neterminate, fragmente intregi sterse, mazgalite , incat nu razbateam sa inteleg mare lucru. Inaintam cu greutate printre randuri, ma poticneam uneori, dar in cele din urma am reusit sa scriu capitole intregi. Am capatat incredere in mine, in fortele proprii, am citit mult, am plecat din locul in care am fost pentru a ma regasi. Am plans, am strigat, am urat si m-am eliberat de toata energia negativa. Am realizat dupa aceea ca ma simteam captiva, inlantuita , rapusa de aceste sentimente necunoscute. Gandurile negative, regretele, ura cumulata in noi, resentimentele, toate acestea nu fac decat sa ne aduca in pragul critic in care ai doua sanse : ori iti dai seama de asta la timp si te ridici , ori cazi pentru totdeauna. Este un gand sumbru la care nu vreau sa ma gandesc, un gand care a incoltit in mintea mea si care este ca un semnal de alarma pentru mine. Nu imi permit sa urasc, sa nu iert, sa nu iubesc, sa nu ma exteriorizez . Nu imi permit sa nu fiu eu, sa nu mă simt bine, sa nu am o viata a mea. Nu imi permit sa arunc ceea ce am la gunoi, si nici sa pierd ceea ce am cumulat in timp. Nu imi permit sa nu traiesc. Pentru fiecare zi din viata mea o sa imi daruiesc momente frumoase, amintiri superbe, clipe dulci si minunate. Pentru fiecare zi care o sa vina o sa-mi daruiesc numai ganduri frumoase, optimiste, pline de speranta , lumina si culoare. Pentru fiecare zi din viata imi voi darui o mie de zambete sincere si orizonturi fara nori. O merit. Si o meriti si tu.

Memories...................

   Adesea, gandurile ma impresoara in momente de cumpana, in clipe in care sufletul mi-e ingenunchiat si nu mai am forta de a gandi. In astfel de momente apar intrebarile, cele mai grele, cele mai reci si mai solitare dintre ele. Se nasc din pustietatea inimii, din neputinta mintii, din obscuritatea fiintei tale. Nu sti ca ele sunt acolo, decat in momentul in care ele vor sa iasa si sa te inunde cu goluri imense de semne de intrebare. Cum de ai ajuns intr-un astfel de moment ? Cum ti-ai permis sa decazi , cum ai putut sa alegi atat de gresit ? Cum de esti singura in incercarea aceasta ? Cum de nu ai vazut ce se intampla cu adevarat in viata ta pana ce nu a fost prea tarziu ? Unde vei ajunge de aici ? Ce vei face mai departe cu viata ta ? Sunt doar unele intrebari care iti strapung dureros si chinuitor gandurile. Sunt poate cele mai usoare din ele dar fiindca nu ai un raspuns cu adevarat ajung sa te tulbure. Intr-un astfel de moment ma aflu eu. La rascruce de drumuri in viata mea. La capat de strada . Semaforul este rosu iar eu sunt haituita pur si simplu de trecut, de greseli, de regrete. As vrea sa trec in fuga strada dar mi-e teama de lumina rosie ce palpaie strident in fata mea. Mi-e teama ca daca am sa fac si un singur pas o sa fiu lovita, calcata, aruncata la mii de metri distanta ca pe un corp inert, lipsit de viata si nimeni nu o verifice daca mai traiesc sau nu. Aceasta este problema lumii acesteia. Ca suntem prea ocupati sau prea inconstienti ca la un moment dat o sa avem nevoie de cineva in vietile noastre, nu ca sa ne ajute ci ca sa ne ofere sprijin, caldura si intelegere. Daca as fi avut o asemenea persoana acum, nu mi-ar mai fi teama sa trec strada. Nu mi-ar mai fi teama ca de partea cealalta nu va fi nimeni care sa-mi simta lipsa, ca nu va veni nimeni care sa-mi intinda mana , ca voi singura si abandonata. Strada este pustie. Intunericul se simte ca un parfum binecunoscut care ia amploare. Ii simt aroma, gustul, forta, desertaciunea. Imi simt trecutul cum imi sufla in ceafa sub forma de aer rece , fantomatic, umed si mult prea tulburator. Imi ingheata sufletul, imi cuprinde inima si imi impresoara fiinta intr-un val invizibil de gheata si singuratate. Imi trece prin minte intr-un mod fulgerator toate momente importante din viata mea, toate deciziile gresite, toate problemele carora nu am reusit sa le fac fata. Revin cu puterea unei furtuni de mari proportii si ma zguduie din temelii, asemeni unei cabanute in mijlocul pustietatii. Ma declar pierduta. Goala pe dinauntru. Bolnava de atatea incercari. Dar, niciodata invinsa. Am ales intotdeauna fuga, am ales intotdeauna indiferenta, am ales lasitatea. Nu am nici un motiv pentru asta, nu am nici o scuza, trecutul sta ca dovada a nenumaratelor greseli comise. Am ranit oameni, am mintit, am inselat, am fost ca o escroaca a propriei vieti. Nu e de mirare ca am ajuns intr-un astfel de moment, desi nu ma asteptam ca va exista cu adevarat o astfel de clipa . O clipa care te aduce fata in fata cu trecutul. Dar si cu prezentul. O clipa in care poti vedea adevarul fara sa ai nevoie de ochelari speciali. O clipa menita sa te faca sa decizi. Vei trece strada sau vei ramane sa lupti ? Intrebari. Intreaga viata se rezuma la asta. Ce voi alege ? Nu stiu inca… Si totusi nu am de ales. Luminita rosie inca mai clipoceste strident amintindu-mi unde sunt. In spate inca mai simt raceala trecutului. De ce trebuie sa fie atat de greu ? De complicat ? De neinteles ? De ce trebuie sa fiu aici, in mijlocul atator intrebari fara raspuns, in mijlocul pustietatii , in epicentrul tuturor adevărurilor ? .......Intrebari. Si decizii. Si eu in mijlocul tuturor.