In viata omul invata sa traiasca mai mult decat invata sa mearga, lui ii trebuie mai multi ani sa iubeasca decat sa vorbeasca... omul nu este facut sa urasca, este facut sa traiasca, sa ajute, sa ierte, sa uite. Povestile fiecaruia difera in tonalitatile timpului dar mai mult difera in culorile pastelate ale sentimentelor adunate pe fiecare fila din cartea sufletului, prinse de un singur ax cu directie fixa. Nu toti de pe pamantul acesta sunt oameni cum nici animalele nu sunt toate „feroce”, totusi ce ma bucura cel mai mult la omenire este ca intotdeauna se intoarce de unde a plecat, indiferent prin ce mijloace face acest lucru, pentru ei conteaza foarte mult sa evolueze, sa se depaseasca pe sine mai mult decat ar fi normal. In asta consta idiotismul si prostia oamenilor, a mea. Cu fiecare aniversare ma simt ca si cum pasesc intr-o lume noua, intr-o lume cu adevarat nedescifrata , ajut si consolidez „Misterul universului” cu simpla mea prezenta, chiar si cu cel mai banal gand al meu.
Acest mister universal nu este altceva decat raspunul la intrebarea „De ce?”. Cu toate ca eu caut in fiecare zi sa ma depasesc pe mine cu fiecare persoana pe care o intalnesc, cu fiecare gand, cu fiecare film vazut, cu fiecare text scris si cu fiecare sunet rostit printr-o singura deschizatura a buzelor. In fiecare oglindire a prietenilor mei in albastrul ochilor, cu fiecare imagine transpusa in limpezirea lacrimilor curse noapte, se scrie o poveste. O poveste a universului in care fiecare isi are aportul fie el mai mare sau mai mic. Asa cum eu cred ca viata este frumoasa cu acest „Mister”, asa cred ca toti care ma stiu cred cu desavarsire acest lucru. Lucrurile simple se intampla oamenilor complicati si lucrurile importante, oamenilor mici.
Fiecare isi are povestea: De ce sunt aici? Ce trebuie sa fac? Unde trebuie sa ajung? In cine sa ma incred?. Intrebari esentiale pentru fiecare dintre noi. Totusi, eu, cu fiecare om pe care-l intalnesc in viata mea, mi-e superior prin ce... prin mimica, gesturi, sentimente, poveste, iar eu incerc sa invat cate ceva, ma consider in inferioritate in lumea asta mare, dar cu un bagaj de idei universal, totusi n-o sa ma opresc din cunoastere, din a acorda iubire si incredere, din a spera, din a ierta.
Ma intreb asa singura in sinea mea, oare omul chiar trebuie sa piarda ceea ce iubeste ca sa inteleaga cu adevarat ce conteaza? Oare trebuie sa uite ca nu este singur si ca unele persoane apropiate ii sunt de niciun folos atunci cand are probleme? Oare trebuie sa uite ca este „om”? Omul in esenta este un animal feroce, un animal de prada, capabil sa omoare pentru a reusi in viata dar cum evolutia este mult mai puternica decat instinctele primare, native, omul se adapteaza din mers si inhiba aceste lucruri pentru a fi cu adevarat un „om”.
In sinea sa, omul se iubeste, este narcisit, increzut, narod si prost, dar societatea ascunde in unele cazuri aceste lucruri , niveland indirect si indiferent de circumstante aceste trasaturi definitorii ale omului modern si viitor. Viitorul oamenilor nu a aratat niciodata mai promitator ca acum, mai plin de speranta, dar in care, din pacate, se promoveaza alte nonvalori sociale.
Cu toate acestea fiecare are liber arbitraj asupra propriei vieti.
