Ce vreau eu de fapt?

   Stateam azi si ma gandeam cum suntem noi oamenii in general........promitem multe, facem putine, luam totul, oferim nimic, urlam, tragem, tipam, mintim, pervertim lumea cu ce apucam, dam din coate si apoi ne oprim istoviti, fara nici o directie si fara nici un tel.......barfim, ranjim cu rautate, jignim, atacam pe la spate, uneltim, ne purtam necivilizat, apoi ne batem cu pumnul in piept si urlam ca suntem ”oameni”, ca suntem ”fiinte superioare”.......vedem masini luxoase, case mari, haine scumpe si ne dorim si noi. ..credem ca asta ne aduce fericirea care lipseste ( pentru ca da, lipseste ceva).....facem promisiuni desarte, marturisim iubiri neexistente si furam inimi si trupuri pentru simpla placere.......dar oare ce ne dorim cu adevărat??

 Eu una imi doresc lucruri simple...o familie.....poate si un bebe...si sa ma bucur de lucrurile aparent complicate dar simple de fapt...dar ma gandeam ca degeaba vreau eu daca cel pe care il caut de  fapt  cauta senzationalul intr.o relatie...... am ajuns sa ma uit la altii cum se iubesc pentru ca eu una am uitat cum  se traieste acest sentiment......

Intrebari peste intrebari

Traim in lumea lui ” cum ar fi daca ” si ” oare ce ar fi ”. Visam putin si reticent. Simtim rar si pesimist. Gandim rece si cenusiu. Momentul prezent este clipa trecuta. Iar ziua de maine nu are nici o sansa printre sutele de intrebari si framantari lumesti. Unde sunt zambetele ? Unde sunt visele ? Unde suntem noi in toata aceasta nebuloasa ? Unde sunt clipele noastre senine si pline de frumos ? Si unde este iubirea in mijlocul atator necunoscute ? Unde este placerea sincera de pe chipuri si unde ne sunt emotile pozitive ? 

Ne limitam sufletele in a zbura peste granite. Suntem constransi de propriile ganduri, de propriile minti. Suntem captivii propriilor temeri si erori. Ne este teama sa facem pasul urmator, ne este teama sa dam ochii cu viitorul. Dar ce este viitorul in mijlocul atator confuzii. Si ce suntem noi daca nu depasim limitele captivitatii ..........… 

Adevarata durere.............

   Cu totii credem ca adevarata durere este suferinta din dragoste. Acel moment care pare sa dureze o vesnicie, acel moment in care nu mai sti unde esti, ce faci, acel moment in care crezi ca ai murit, dar de fapt esti suspendat undeva , intre trecut si prezent, fara dorinta de a o lua de la capat. Si intr-adevar, suferinta din dragoste este poate cea mai adanca si mai patrunzatoare durere pe care o cunoaste sufletul nostru. Pana la un moment dat. Fiindca ea este depasita cu mult de suferinta pierderii unui parinte, a unui copil, durerea din sufletul unui muribund care stie ca zilele ii sunt numarate, durerea unei mame bolnave care stie ca nu mai are sansa de a-si vedea copilul crescand. Exista atat de multe suferinte, incat cea din dragoste ti se pare pur si simplu o prostie. Atunci cand constientizezi cu adevarat care este cea mai mare durere , faptul ca ai plans si ti-ai dorit sa nu mai traiesti la un moment dat, este chiar rusinos. Toata durerea pe care ai simtit-o la un moment dat paleste in fata adevaratelor suferinte. Este o lectie pe care din nefericire o invatam in cel mai crud mod, mai tarziu decat ne-am asteptat. Astazi, atunci cand viata mea pare ca-mi scapa din maini si totul pare ca se destrama ma gandesc la cei a caror durere este incomparabil mai mare decat a mea si imi ascund lacrimile si disperarea in speranta ca va fi si mai bine. Si cu gandul la ei, parca durerea mea scade in intensitate si in cele din urma dispare din sufletul meu. Urma ramane insa, dar este un pret care merita platit.