Nu as-i putea sa vorbesc in numele altor femei, dar pentru mine, nu a fost niciodata nimic mai demn de dispret decat un barbat care s-a umilit in fata mea. Nu am suportat niciodata "barbatii-catelusi" care mi-au subliniat cat de mizerabila este viata lor fara mine in ea si cum as-i putea schimba eu totul. Fericirea mea nu a depins niciodata de un barbat, poate ca de asta sunt atat de greu de impresionat cu lacrimi si rugaminti. Fiindca, pe cand aveam 15 ani, mama mi-a spus: "Una este sa iubesti o persoana, cu totul altceva este sa nu poti trai fara ea." M-am lovit de multe ori de vorba asta, cand ma asteptam mai putin chiar. Poate ca mi-a gadilat pe moment orgoliul sa ma stiu atat de importanta pentru un barbat, dar niciodata nu m-am putut intoarce la omul care mi-a lasat usa larg deschisa; mi s-a parut ca primesc ceva ce nu merit.
Sa inteleg ca vreun fost o face? :)) Daca nu te-a stiut respecta, dar uneori parca conteaza si chimia..
RăspundețiȘtergere